Între zi şi noapte
Nu mai vreau frig. Nu zăpadă. Nu ger. Sunt, categoric, o creatură solară, dependentă de căldură şi de lumină. Chiar dacă de foarte multe ori am gânduri de-a dreptul morbide, depresive; asta se întâmplă tocmai pentru că în acele momente îmi lipseşte mediul meu luminos, cald, confortabil, moale, primitor, îmi lipseşte ziua mea de iulie.
Am recitit „Între zi şi noapte” a lui Henriette Yvonne Stahl. Mi-am dat seama că sunt în acelaşi timp şi Ana, şi Zoe. Sunt în mine două prietene, la fel ca în carte, una care a renunţat demult, iar alta care nu va renunţa niciodată. Dacă o Zoe m-a ţinut pe loc ani, ba chiar m-a tras în hău, conducându-mă cu perseverenţă spre final, o Ană m-a salvat de fiecare dată, datorită Anei din mine azi sunt aici, respirând, vrând, sperând, fiind. Nu ştiu dacă în „povestea” mea Zoe chiar a murit, dar ştiu că Ana e pe zi ce trece tot mai puternică, doritoare de viaţă, de lumină, de adevăr, de libertate.
„În singurătatea camerei, Ana scrise:
Am cunoscut cenuşa topită în sânge,
Pustiul până la cer,
Iar mâinile întinse
Au implorat eternitatea,zadarnic.
Îngenuncherea până la sânge,
Până la leşin,
A rămas piatră de mormânt
Pe rugăciunea tristă ca moartea.
În noapte geamătul n-avea ecou,
Gândul n-a prins viaţă,
Lacrimile s-au întors în inimă,
Plumb topit,
Pecetluind păcatul.
Doamne, vreau mângâierea stelelor,
Înfiorarea dezlegărilor,
Vreau răsăritul soarelui,
Vreau viaţă din viaţa ta.”
Nu fi atat de rea cu iarna, este cel mai curat si neamestecat anotimp. Pentru mine este cel mai veritabil anotimp 😀
Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada,
Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada;
Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi,
Raspandind flori de gheata pe ai tarii umeri dalbi
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!
Cu o zale argintie se imbraca mandra tara;
Soarele rotund si palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerete printre anii trecatori.
Tot e alb pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare,
Ca fantasme albe plopii insirati se perd in zare,
Si pe-ntinderea pustie, fara urme, fara drum,
Se vad satele perdute sub clabuci albii de fum
Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare
Straluceste si dismiarda oceanul de ninsoare.
Intr-o sanie usoara care trece peste vai …
In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai.
(1868) Pasteluri
imi place cum ai ales melodia sa se potriveasca cu cele scrise 🙂
btw… we asta am fost la munte… pe platou in bucegi… sa vezi acolo cum arata iarna 😀 ne-a inghetat apa in sticla 🙂
Hello, ai o leapsa la mine pe blog! 🙂
mi-a placut tare mult aceasta carte dar am si plans….atata nedreptate…sensibil scrisa..