Între zi şi noapte

Nu mai vreau frig. Nu zăpadă. Nu ger. Sunt, categoric, o creatură solară, dependentă de căldură şi de lumină. Chiar dacă de foarte multe ori am gânduri de-a dreptul morbide, depresive; asta se întâmplă tocmai pentru că în acele momente îmi lipseşte mediul meu luminos, cald, confortabil, moale, primitor, îmi lipseşte ziua mea de iulie.
Am recitit „Între zi şi noapte” a lui Henriette Yvonne Stahl. Mi-am dat seama că sunt în acelaşi timp şi Ana, şi Zoe. Sunt în mine două prietene, la fel ca în carte, una care a renunţat demult, iar alta care nu va renunţa niciodată. Dacă o Zoe m-a ţinut pe loc ani, ba chiar m-a tras în hău, conducându-mă cu perseverenţă spre final, o Ană m-a salvat de fiecare dată, datorită Anei din mine azi sunt aici, respirând, vrând, sperând, fiind. Nu ştiu dacă în „povestea” mea Zoe chiar a murit, dar ştiu că Ana e pe zi ce trece tot mai puternică, doritoare de viaţă, de lumină, de adevăr, de libertate.

„În singurătatea camerei, Ana scrise:

Am cunoscut cenuşa topită în sânge,
Pustiul până la cer,
Iar mâinile întinse
Au implorat eternitatea,zadarnic.

Îngenuncherea până la sânge,
Până la leşin,
A rămas piatră de mormânt
Pe rugăciunea tristă ca moartea.

În noapte geamătul n-avea ecou,
Gândul n-a prins viaţă,
Lacrimile s-au întors în inimă,
Plumb topit,
Pecetluind păcatul.

Doamne, vreau mângâierea stelelor,
Înfiorarea dezlegărilor,
Vreau răsăritul soarelui,
Vreau viaţă din viaţa ta.”