Sări la conţinut

franturi dintr-un jurnal vechi…

septembrie 8, 2007

 

 

E acel moment in noapte in care adevarul te izbeste aproape la propriu cu pumnul in fata. E clipa cruda a realitatii, secunda fatala care imi dezvaluie cireasa amara a unei vieti pe care as vrea sa-o contest…El nu o sa fie niciodata al meu..Iar eu niciodata a altuia.

E tragic sa nu poti spune ca iubesti. Sa-l privesti pe furis cand se uita atent la un nenorocit de film care pe tine oricum nu te intereseaza in prezenta lui, sa ii sorbi cuvintele, sa razi cand iti spune “ce faaciiiiiii?” ca la cea mai amuzanta gluma din lume, sa te rogi divinitatii supreme sa opreasca timpul in loc atunci cand te afli in bratele lui, sa nu mai vrei sa pleci nicaieri, sa nu mai vrei sa vezi, sa auzi, sa mirosi, sa asculti, sa fii altceva decat iubita lui! Si sa te intrebi mereu cum de ai putut sa nu fi doar a lui.

Inutil sa ma mai intreb de ce nu ma vrea. Parca eu stiu de ce il iubesc!…Important e ca stiu. Ambele lucruri. Acum pot sa mor linistita.

 

 

Subiect tabu
Sa incepem sa vorbim despre lucrurile nepermise.Sa detronam mituri.Sa reinventam iubirea.Iubirea in secolul XXI.

 

De cand l-am cunoscut pe el am invatat sa tac. Sa astept in zadar. Sa ma privesc rece si sa-mi pun sigiliu sentimentelor. Sa traiesc cu frica de a nu-l speria, sa-mi analizez toate cuvintele, gesturile, pornirile. Toate gandurile mele incep cu “sa nu…”

De ce si pentru ce se transforma iubirea intr-un subiect tabu?! Am devenit “so fucking” moderni?! Ne e frica de patetic, la fiecare miscare tremuram la gandul unei eventuale alunecari in ridicol. Nu mai e “cool” sa spui “te iubesc”, si daca o totusi “te scapi” trebuie neaparat sa faci o gluma dupa si sa anulezi tot ce ar fi putut exprima cele doua cuvinte.

E ingrozitor ceea ce se intampla cu aceasta pseudo-lume creata de oceane de indiferenta si suflete “pazite” de ignoranta.

Nu vreau, refuz sa mai traiesc intr-un astfel de univers! Dar nu pot pleca fara el…Cel care m-a facut sa-l constientizez. De aici se naste drama mea. Nu pot sa evadez fara cel care m-a incuiat in acest infern al nerostitelor.

 

 

Cearcan
Pumnul lasa urme. In fiecare dimineata le vad in oglinda. Dupa fiecare insomnie chipul meu se cere reconstituit. Vrea o diferenta intre noapte si zi. Vrea sa se opreasca urletul.

 

Uneori am senzatia ca privesc prea mult in gol, ca suferinta mi-a atrofiat orice ramasita de putere. Ca nu mai am dreptul sa dorm, sa gandesc limpede, sa respir fara sa ma sufoc, sa ma simt din nou, da…sa ma simt din nou…Dar nici nu ma lasa sa renunt. Dar cum as putea renunta la ceva ce nu am avut niciodata?! Sunt captiva intr-o alta dimensiune, undeva unde nu exista usi, nu exista alternative, sperante, nici macar iluzii.

Si asta pentru ca toate sunt la el.

 

Lumina a devenit insuportabila, intunericul ma inspaimanta, somnul ma oboseste cumplit, insomnia ma desfigureaza. Iata ce numesc eu un trai fara perspective. Fara puls.

Fara el.

Reclame
One Comment leave one →
  1. vaduvaneagra permalink*
    septembrie 8, 2007 12:36 pm

    nu am crezut…sau poate nu am vrut …sa ma regasesc in cuvinte…acum nu mai pot sa tac….cuvintele sunt taioase ca niste lame….mangaietoare ca mainele mamelor….sunt fiori…sunt apa rece pe sirea spinarii…..in cuvintele tale te regasesc…ma regasesc……traiesc….ma emotionez….si invat din ce in ce mai mult sa te apreciez…..:*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: